Nemultumiri

Nu-mi sta in fire sa ma plang pe blog, dupa cum ati observat, dar uneori simt nevoia sa o fac, fie doar pentru a ma descarca si nu pentru a pune lumea la curent cu problemele mele.

Inca nu stiu unde sunt, ce fac, ce vreau. Simt ca traiesc intre doua lumi, paralele de fapt si nu vad cum or sa se imbine acestea la un moment dat. Doar sunt paralele..

Am petrecut cateva zile se exceptie in Romania. Mi-e dor deja de oamenii de acolo, de familia lui, dar mai ales de el.. Cu dorul nu te pui, dar ma vad acum fara solutii pentru a putea face sa fie bine. Pana de curand, n-am inteles de ce norocul nu bate si la usa noastra, cu un job pentru om, ca sa ramanem aici, impreuna, dar m-am mai linistit acum. Mi-e ciuda ca suntem in doua tari diferite, el printre straini, eu printre altii. Dar toate aceste lucruri o sa duca undeva, pana la urma. Poate ca sa ne fie mai bine, in viitor, daca acum nu se poate. Mi-e dor. Mi-e dor si atat.

In ultimele saptamani n-am fost eu insami. Desi m-am straduit, n-am reusit. Am facut o gramada de analize, pentru a afla cauza stranuturilor si lipsei de vlaga, de viata in general, care m-a cuprins cu totul. Inca n-am terminat cu analizele, dar sper sa se termine cat de curand, iar mai apoi si visul acesta urat pe care-l tot traiesc de cateva luni incoace.

Nici la scoala n-am fost prea viteaza, daca pot s-o spun asa. Ma frustreaza faptul ca n-am reusit sa invat mai mult, desi am facut tot ce-am putut. (oare?) Nivelul 5 de neerlandeza e cel mai greu din lume si singurul fapt care ma bucura este ca se termina la sfarsitul lunii acesteia. De limba nu scap, caci chiar daca am sa pic examenul, va trebui sa invat, sa vorbesc mai des, sa ma implic mai mult, ca sa ma vad cu diploma de B2 in mana. Nemultumirea asta n-o am doar eu, ci si ceilalti colegi, care se plang de lipsa exercitiilor pentru a memora cat mai multe cuvinte, dar nici aici n-avem ce face, caci n-o sa schimbe universitatea cursul pentru noi..

Si-apoi, nu m-am plans destul? Nu, niciodata nu-i destul, mai ales cand se aduna.. Am plecat din tara c-un sentiment de regret si de neputinta. Si inca unul de vinovatie. Cat timp am locuit in tara, n-am vazut lumea cum am vazut-o acum: trista, descumpanita, indiferenta, neglijenta. Ma intreb cand sunt acesti oameni fericiti, daca pe strada nu zambesc, in magazine nu… Ah, si-aici un episod care m-a socat. Eram intr-o librarie din Brasov, o librarie frumoasa, cu muzica care te-mbie sa rasfoiesti carti, sa citesti, sa cumperi. Da, atmosfera te imbie si te tine printre carti cat mai mult timp… asta pana cand ajungi la casa, sa platesti ce-ai luat. Oi fi avut eu asteptari prea mari (?), dar totusi, imi doream sa mi se zambeasca, macar putin, sa mi se raspunda mai frumos, ca doar lucra printre carti, dar n-a fost sa fie.

Mi-am amintit acum de cineva care spunea ca nu poate sa se bucure de lucrurile marunte, ca datoriile la banca, nesiguranta in care traim nu ii permite sa faca asta. Si m-am gandit, daca nu te bucuri acum, ca traiesti, ca esti bine, ca ti-ai putut permite (sau nu) o casa, o masina, o iesire cu o prietena, o carte buna, un rasarit, un apus, atunci cand ai sa o faci? Maine? Si daca maine nu mai esti? Mi se pare ingrozitor sa fii nefericit. Sa nu zambesti, sa nu te bucuri ca ti s-a mai oferit o zi din viata.. Atunci, unde-i rostul? Traiesti pentru datorii? Acelea or sa existe si maine, si poimaine, si peste 20 de ani, pana cand te crezi capabil sa le achiti. Pai si pana atunci  ce faci?

Of, cred ca v-am socat eu acum pe voi, varsandu-mi of-ul pe aici, dar nu mai pot sa tin atatea-n mine. Vreau sa fac ceva, sa schimb chipurile acelea posomorate, sa scot depresia asta din oameni si sa le arat ca pot fi fericiti cu foarte putin. Cu sanatate si iubire, nu-i nevoie de mai mult. Nicicand n-a fost nevoie de mai mult, doar ca noi, oamenii, ne-am obisnuit sa alergam dupa bani, dupa lucruri fara de care avem impresia ca nu putem trai, dupa aparente si multe altele.

N-am sa stau cu mainile-n san. Desi nici nu stiu de unde sa incep.

(Visited 63 times, 1 visits today)

Au trecut pe aici:↓



7 Comments
POSTED IN:


7 Responses to Nemultumiri

  1. Mărgeluţa says:

    Da, foarte multe persoane care locuiesc in afara Romaniei au spus acelasi lucru ca si tine. Cand s-au intors in tara, au ramas socati de starea psihica proasta a oamenilor. Ca doar nu degeaba ocupam locurile fruntase in Europa la numarul depresiilor, schizofrenicilor si alcoolicilor! Si adevarul este ca e cam greu sa te bucuri de lucrurile marunte cand banca e pe cale sa-ti ia casa, cand copilul tau are nevoie de operatii mult prea scumpe pentru buzunarul tau gaurit, cand cauti de lucru de 2 ani de zile si primul lucru intrebat la interviu este “din partea cui vii, cine te recomanda?” sau ti se cer mii de euro ca sa te poti angaja cu un salariu mizerabil. Pe langa toate astea, cred ca e de vina si mentalitatea noastra, felul in care am fost educati (cel mai important lucru e sa ai un serviciu bine remunerat si o functie mare, o casa, o masina scumpa, ca sa fii bine vazut si sa moara toti vecinii de oftica, desi tu esti nefericit). Trebuie sa ne autoeducam (si asta necesita o forta si o vointa extraordinare) sa fim recunoscatori si sa ne bucuram de ceea ce avem, caci nu se stie niciodata cand am putea sa pierdem si putinul asta!

    • Raluca says:

      Exact, Margeluta! Eu credeam ca o sa dispara fenomenul acesta, de a avea o casa cat mai mare si grandioasa si-o masina luxoasa alaturi. Dar nu. Mai nou, observ oameni saraci, de n-au ce manca, dar se mandresc cu o masina luxoasa in parcare, de zici ca in ea dorm. E trist, trist ce se intampla, trist ca orgoliul oamenilor e prea mare ca sa recunoasca anumite lucruri. Trist, ca-s nefericiti, iar asta ma deprima si pe mine.

  2. Andra :) says:

    Cred că până la urmă e alegerea oamenilor din jur să trăiască aşa cum vor, mai fericiţi sau mai puţin fericiţi. Şi mie mi se pare trist când îi văd pe unii cum mănâncă tot felul de prostii, de exemplu, dar nu pot lua eu decizii pentru ei şi nu îi pot obliga să mănânce mai sănătos sau să facă mai multă mişcare. Nu ştiu, poate uneori avem aşteptări prea mari de la cei din jur. Fericire cu de-a sila nu prea se poate… Curaj! >:D<

    • Raluca says:

      ca bine-ai spus-o!
      da, fiecare alege daca vrea sa fie fericit sau nu.. dar nu ii pot intelege pe cei din urma, care se plang, se plang si se plang, in loc sa puna mana sa faca ceva, sa schimbe ceva in viata lor, sa faca un pas in fata si sa fie remarcati.

  3. roberts says:

    eu cred ca aratam exact cum ne simtim. daca suntem impovarati de griji si stresati din diverse motive (copii, bani, facturi, datorii, job sau lipsa lui) chiar nu putem sa aratam de milioane. daca avem o mica speranta ca putem depasi greutatile, daca avem parintii si prietenii langa noi, situatia se schimba. normal ca trebuie sa ne bucuram ca traim si ca suntem sanatosi, dar cateodata e indeajuns o vorba aiurea ca sa-ti strice ziua. depinde de fiecare. habar n-am cum ma percep ceilalti, dar nu-mi pasa prea tare, ma bucur de zilele astea frumoasa, de fetitele mele, de carti si incerc sa-mi fie bine.

    • Raluca says:

      da, nici eu explodez de optimism tot timpul, dar incerc, in fiecare zi, sa vad lucrurile in bine, oricat ar arata ele de rau.
      dar m-a socat foarte mult lucrul acesta in tara, ca altfel nu-l mentionam. inteleg, fiecare om are o zi proasta, lucrurile nu merg bine acasa, la servici.. dar ce am vazut simt ca nu are nicio legatura cu aceste treburi. pur si simplu am vazut indiferenta si lipsa de respect fata de propria persoana. am simtit, intr-un magazin, cum toata lumea voia sa fie invizibila, sa nu incurce, sa isi termine treburile si sa se intoarca in lumea lor. de ce? sa nu zic ca majoritatea erau tineri, de zici ca li se sfarsise tuturor lumea…

  4. alipety says:

    da, ai dreptate , este socanta tristetea si amaraciunea de pe chipurile romanilor. asta remarc si eu de fiecare data cand revin in Romania. iar in magazine sau pe la institutiile publice, predomina nepolitetea, uneori obraznicia, scarba. desi incerc sa-i inteleg pe toti, ca le e greu, ca salariile sunt mizere, ca muncesc mult, uneori ma trezesc ca ripostez pe masura purtarii lor. ar trebui sa realizam ca schimbarea vine o data cu noi. daca nu suntem noi cei care zambim, interlocutorul va raspunde la fel. apropo de asta, chiar azi am facut o plimbare prin magazine cu niste prieteni ( in prezent ma aflu in Cta), iar eu, invatata din afara, cand intram salutam si zambeam. la plecare la fel, multumeam si “la revedere”. vanzatoarele erau surprinse, unele raspundeau in 2 peri, altele zambeau. dar m-a socat reactia prietenei mele: “ce draguta esti tu, pe toti ii saluti” 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *