Nazuinta

IMG_1881_2Au trecut mai bine de doi ani. Doi ani departe de tine si de bucuria ce mi-o aduceai in suflet, de fiecare data cand veneai neanuntata la mine, in camaruta aia mica si curata, dintr-un bloc ce parea din alta lume.

Doi ani in care am tinut legatura cum am putut, prin e-mail-uri, scrisori, mesaje, carti postale, cateodata si skype, dar nu prea des, ca inca ne simtim inconfortabil cu asta. Nu ne-am obisnuit  cu gandul ca n-o sa ne mai vedem atat de des, de aici si obiceiul meu de a pregati ceaiul, un ceai cu capsuni si fara zahar, asa cum iti placea tie. Aici n-am cestile alea clasice, cu buline albe, din care-am baut impreuna sute de ceaiuri, dar tot imi amintesc de povestile ce insoteau licorile fierbinti si aromate.

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de cand ne-am cunoscut. De toate plimbarile ce-au urmat, prin satucul nostru declarat oras, pe strazile lungi si intortocheate, in orele dupa-amiezii sau in cele in care nu mai era nimeni pe afara in afara de noi doua si de povestile noastre.

Mi-e dor de toate etapele traite impreuna, pana sa ajungem la stabilitatea pe care o avem acum.

Mi-e dor si doare. Pentru ca ai fost cea care mi-a redat increderea in mine. Singura care mi-a spus ca ma iubeste, pana atunci, fara sa vrei sa schimbi ceva la mine. Ai fost cea care m-a luat cu tot ce eram, cu bune si mai putin bune, determinandu-ma mereu sa le scot in evidenta doar pe cele din prima categorie. Singura care mi-a aratat ca nu e nimic in neregula cu mine, cu faptul ca nu reuseam sa-i inteleg pe cei de varsta mea, aratandu-mi ca numarul anilor nu trebuie sa fie o bariera in viata, cu atat mai putin in relatiile de prietenie.

Mi-e dor sa punem aparatul pe timer si sa ne facem poze impreuna, asa cum ne-am facut dintotdeauna. Sa ne hlizim, sa radem cu gura pana la urechi si sa facem haz de necaz. Sa ma iei in brate pe neasteptate, iar eu sa ma simt stingherita de gesturile tale de iubire, desi tu mereu ai simtit, in introversia mea, cand am nevoie de bratele tale calde si de-un umar pe care sa ma pot descarca in voie.

Mi-e dor sa simt cum se incingea telefonul ala mic si cu multe butoane, din cauza convorbirilor noastre lungi si interminabile. Mi-e dor sa-ti scriu un simplu “ce faci?”, iar tu sa ma suni instant, doar ca sa fim putin mai aproape una de alta.

Mi-e dor si doare. Nu credeam ca o sa fie atat de greu. Credeam ca o sa fiu preocupata cu atat de multe lucruri, incat nu voi mai avea timp sa ma gandesc la tot ce-am ramas in urma. Dar nu reusesc sa uit lacrimile tale dinaintea plecarii mele si a micii tale sperante, cum ca ma voi intoarce in scurt timp de unde am plecat. Nu reusesc sa uit din scrisorile trimise, propozitiile in care rescriai ultimul nostru moment impreuna, inainte sa ajungem sa adaugam in discutiile noastre cuvinte precum “autocar”, “alta tara”, “de la capat”, sau “cand ne mai vedem…”.

Credeam ca voi avea in scurt timp alte prietene, cu care voi putea imparti in continuare ceaiuri si povesti, chiar daca s-ar fi derulat in alta limba si am fi venit din alta cultura. Credeam ca va fi usor, ca oamenii vor vedea cu usurinta cine sunt si care-mi sunt visele care ma tin in viata. Dar n-a fost asa. Am cunoscut multi oameni alaturi de care am crezut ca ne va lega o prietenie frumoasa si de lunga durata, dar m-am inselat. Nu toti oamenii au nevoie de prieteni, asa cum nici eu nu am nevoie doar de amici.

Mi-e dor. Mi-e dor si doare…

(Visited 93 times, 1 visits today)

Au trecut pe aici:↓



No Comments
POSTED IN:


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *