Meritul blogului – Partea I

Scriam zilele trecute, pe Facebook, ca anul acesta, de ziua mea, n-a fost bine, n-a fost bine deloc. Ca nu simt ca merit sa sarbatoresc ceva, cand eu inca hoinaresc dintr-o scoala in alta si nu reusesc sa-mi gasesc drumul. Ca nu ma mai simt un om special, cand stiu ca am si eu momentele mele mai negre sau cand nu reusesc sa spun direct, ceea ce simt, de teama sa nu ranesc prin cuvinte si sa nu pot retrage ceea ce am spus. Din cauza asta ajung sa ma ascund, sa tac, sa indur si sa incerc sa trec mai departe. Durerile, neintelegerile din suflet, nu trec, nu le uit, nu pot sa le uit si ma lovesc de ele in orice clipa. Comunicarea, asta-i buba sau ma rog, lipsa ei, pana la urma. Lipsa dialogului, a parerilor ce ar trebui respectate, a promisiunilor pe care mi-as fi dorit sa le vad indeplinite, ele ma macina si ma fac sa ma simt neputincioasa, ca nu le pot gasi o rezolvare. Ah, si afectiunea, dragostea aceea arata prin gesturi, prin bucuria pentru binele si sanatatea celuilalt, si ea ma face sa ma intreb de ce nu-i si-n familia mea asa, de ce la altii se poate si la noi nu.. Dar trecem mai departe…

Blogul. Am inceput sa scriu aici la indemnul prietenei mele, care ajunsese chiar sa se roage de mine sa scriu undeva despre ce gatesc, ce vad, ce simt, sa ramana ceva in urma zilelor mele. N-am stiut ce vreau de la el, cand am ales numele si am trecut de primul articol. Nu stiu nici acum, daca ma veti intreba. Am lasat lucrurile sa vina de la sine, am scris, m-am descarcat, am impartasit, pana cand am reusit sa-i vad scopul, in clipa in care am inceput sa comunic tot mai mult cu cei care ma citeau si-si incepeau zilele cu o vizita in casuta mea, doar ca sa-mi dea “Buna dimineata”. De la comunicare pe blog s-a ajuns la schimburi de e-mail-uri si mesaje, pana cand, intamplator sau nu, am ajuns sa si cunosc cateva persoane din cele descrise mai sus. Si atunci s-a aprins luminita… 😀

Asta-i meritul blogului, ca aduce oamenii impreuna, ca ma ajuta sa ma descarc, sa impartasim experiente, trairi, dupa care ajungem sa ne intalnim, sa iesim la o plimbare si-n viata din spatele calculatoarelor de la care tastam. Atunci descopar cat de multe lucruri am in comun cu cei care ma citesc si ma minunez de cum ne aduce viata asta impreuna, indiferent de distanta (de loc, de ani) care se afla intre noi.

Asa am ajuns sa am cui trimite cate-o scrisoare, din cand in cand, o scrisoare reala, scrisa cu stiloul, pe-o foaie alba de hartie si trimisa prin posta, cu destinatar si-un timbru, nu c-o miscare din taste si-un simplu click.

Meritul e doar al lui, al blogului, al acestui spatiu virtual si totusi, 100% real, in care-am pus o parte din sufletul si din timpul meu. Ii sunt recunoscatoare prietenei care m-a indemnat sa fac acest pas, in urma cu doi ani, si ca datorita ei am ajuns sa cunosc oameni frumosi si buni, aflati la mare distanta de mine, dar totusi..atat de aproape. DSC01152

(Visited 39 times, 1 visits today)

Au trecut pe aici:↓




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *