Intr-o zi de luni

Sunt zile in care simt ca sunt pe drumul cel bun, ca ceea ce fac acum e ceea mi-am dorit de multa vreme si cred in continuare asta, doar ca-i prea putin, simt ca-i prea putin, pot mai mult, vreau mai mult, imi lipsesc oamenii si curajul de a face ceva mai mare, mai complet, sa simt ca traiesc de-a binelea, sa ma bag cu capu-n gard si sa reusesc sa-l scot singura de acolo. Vreau sa invat o multime de lucruri noi, incerc sa le iau treptat, dar totusi ma pierd, ma pierd printre atatea liste si to do-uri. Apoi iar imi revine entuziasmul, bucuria, pofta de invatat, de a incepe lucruri, proiecte, pana cand dau de oameni de-o varsta cu mine, care-au trecut de mult de etapele prin care trec eu acum, nemaicontand faptul ca poate ei au avut o alta oportunitate si ca le-au facut pe toate la timpul lor, intr-o tara care le-a permis sa creasca si sa evolueze asa cum si-au dorit dintotdeauna.

Ma demoralizeaza, cad iar, imi pun un milion de intrebari, incep din nou sa fac liste, sa vad cum sa fac sa se miste lucrurile mai repede, sa gasesc sprijinul necesar, oamenii de care am nevoie si curajul acela pierdut cu mult timp in urma. 

Stiu, trebuie sa actionam acum, ca doar clipa de fata o stim, o traim, restul e necunoscut si asa va ramane. Poate ar trebui sa ma linistesc si sa ma bucur cand altcineva mi-o ia inainte si dezvolta toate acele mici afaceri la care m-am gandit de atatea ori, le-am visat si le-am simtit prinzand forma in imaginatia mea. Sunt piedici, prea multe piedici, incerc sa iau o pauza, sa ma linistesc, si sa-mi vad in tihna de drum, dar e greu, prea greu.. Imi reamintesc mereu ca engleza si olandeza nu-mi vor fi niciodata perfecte, din dragostea pentru ceai nu va iesi niciodata ceva mai mult decat un blog si cateva recenzii, din fotografie la fel, cand chestiile tehnice nu se lipesc nicicum de mine, de online nici atat, cand imi lipseste curajul, lumina, fotografia si engleza/olandeza aceea perfecta pentru a scrie si a creste intr-o zi cati altii in zece, cand toate bunatatile pe care le fac nu vad mai mult decat camera telefonului mobil si-s gustate doar de cei apropiati, cand oamenii nu apar, nu-i gasesc, pentru ca toate se leaga, se amesteca si ma fac sa bat pasul pe loc in continuare… intr-o zi de luni.

(Visited 221 times, 1 visits today)

Au trecut pe aici:↓



6 Comments
POSTED IN:


6 Responses to Intr-o zi de luni

  1. Ana says:

    “faptul ca poate ei au avut o alta oportunitate si ca le-au facut pe toate la timpul lor, intr-o tara care le-a permis sa creasca si sa evolueze asa cum si-au dorit dintotdeauna.”
    Cred ca trebuie sa nu mai dai vina pe tara ca tu nu ai stiut ce facultate sa alegi si te tot plangi. Sunt atatia tineri exraordinari care au realizat atat de multe lucruri, desi vin din Romania, Croatia sau Bulgaria su au devenit Arhitecti, artisti, ingineri etc. Noi ne-am nascut in Europa, in Uniunea Europeana. Sunt fere care se nasc in Etiopia, Siria, Irak, Iran .. ei sunt cei care se nasc in tari care nu le-au permis sa creasca si sa se dezvolte

    • admin says:

      Nu e vorba de facultate, Ana, cred ca m-ai inteles gresit. As fi ales una, daca era sa raman in tara, de fapt, eram sigura ca voi studia in Bucuresti si crede-ma, eram bucuroasa de alegerea pe care urma sa o fac. Doar ca s-au schimbat putin drumurile, planurile, viata familiei mele s-a dat iar peste cap, fapt ce m-a determinat sa uit de mine si sa vin in Belgia, sa fiu aproape de ei, sa-i ajut rapid cum pot.
      Pe mine ma demoralizeaza concurenta din vest si individualismul celor de aici, cand succesul si implinirea s-ar realiza mult mai usor prin colaborare si deschidere.

      • Cati says:

        Nimic nu e batut in cuie, draga Raluca.Soarbe toate cunostintele si experienta pe care le poti dobandi acolo,si cine stie, poate la un moment dat vor fi nevoie de ele in tara ta:)
        Cum zicea Hemingway “Nu este momentul sa te gandesti la ceea ce nu ai.Gandeste-te ce poti face cu ceea ce ai”.
        Nu e nimic in neregula sa ai gandurile astea, sunt sigura ca te ajuta foarte mult sa le si scrii, si bine faci.Sunt razvratiri ale sufletului, dar nu e cazul sa iti faci tu viata amara din cauza caprei vecinului.Sa stii ca de multe ori piedicile sunt doar in mintea noastra.Vrei sa inveti o multime de lucruri noi?Focuseaza-te pe astea!Oamenii vin si pleaca, e pacat de timpul tau sa le acorzi o asa mare importanta , mai ales ca nu te ajuta cu nimic.Ai o asa mare oportunitate, esti in alta tara, faci cursuri acelea culinare minunate, calatoresti, toate acestea mi le-am dorit si eu la timpul lor, nu s-au intamplat, tot dintr-un sacrificiu pentru cei dragi.Dar vad lucrurile bune in tot ce fac.Si ca sa inveti..nu ai nevoie decat de dorinta, crede-ma.O data ce ai pornit, lucrurile se vor misca de la sine.

        • admin says:

          De asta si scriu aici, sa incerc sa ma cunosc mai bine, sa ma descopar, caci daca stau toata ziua si intorc problema pe toate partile, nu ajung nicaieri.
          Articolul l-am scris in urma cu o luna si ceva, dar l-am pastrat pentru zile asemanatoare, pentru a citi, recunosc, comentariile, despre cum ar iesi altii dintr-un asemenea impas.
          Nu-mi pasa de capra vecinului, ma uit doar peste gard si vad cum multi altii ar reusi sa fie mai impliniti daca ar fi mai deschisi cu ceilalti, daca ar lasa egoismul la o parte si ar incerca sa colaboreze…

  2. ioana says:

    Te inteleg perfect! 🙂 mai ales limba si soarele!!!! 🙂 totusi, poate tocmai asta e farmecul nostru! 🙂 bafta la cursuri. Totul arata superb, pun pariu ca e si ffff delicios!!!! Ma bucur ca am descoperit blogul tau prin intermediul Vicai! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *